Trauma abandonului

Mă voi bucura şi mă voi veseli de îndurarea ta, căci ai privit la neputinţa mea, tu cunoşti frământările sufletului meu.

Psalmi 31:8

Când ne gândim la adopție, tindem să gândim în termeni de fericire și iubire. Copiii obțin o „familie pentru totdeauna” și vor fi iubiți pentru tot restul vieții. Nu este acesta un rezultat minunat pentru un copil?

Este adevărat că majoritatea copiilor adoptați se vor găsi în căsuțe iubitoare și cu părinți gata să le ofere sprijin emoțional, social și familial pentru tot restul vieții. Cu toate acestea, nimic din prezent sau viitor nu șterge experiențele pe care copilul le-a suferit mai devreme în viață.

Totuși ce este este trauma de abandon sau PTSD cauzat de abandon?

Tulburarea de abandon, denumită și sindrom de abandon, este cauzată de una sau mai multe experiențe adverse de neglijență sau/și abuz emoțional sau/și fizic din copilăria timpurie, care fac ca o persoană să se simtă nesigură, temătoare și singură.

Din păcate, un copil adoptat a suferit adesea fie de abuz, fie de neglijare și a fost privat de ocazia de a forma atașament securizant cu o persoana care să-i ofere îngrijire și protecție. Uneori, abuzul și neglijarea au determinat tocmai punerea în adopție a copilului. Dacă părinții bebelușului suferă de probleme de sănătate mintală, abuzează de substanțe toxice, lipsesc ori traversează un divorț sau un deces, atunci trauma copilului va fi cu cu atât mai pregnantă. Copiii adoptați după vârsta de 2 ani trebuie să se ocupe și de tulburarea emoțională dată de schimbarea și de adaptarea la o nouă casă și a noilor părinți. Chiar dacă toate aceste schimbări sunt benefice, copiii trebuie totuși să se adapteze. Distresul emoțional intens poate afecta sănătatea unei persoane de-a lungul întregi vieți, cicatricile de abuz precoce și neglijare fiind foarte persistente.

Deși este mai comun ca traumele de abandon să apară în timpul anilor de dezvoltare a copilăriei și a vârstei fragede, evenimentele care declanșează o traumă de abandon pot avea loc în orice moment al vieții. Adolescenții pot trăi abandonul ca urmare a plecării unui părinte din țară ori a divorțului, adulții pot suferi traume de abandon ca urmare a unui divorț nedorit sau a decesului unui partener sau al soțului / soției. Sfârșitul acestor relații pot face individul să se simtă mai puțin în siguranță, mai puțin iubit și mai puțin echipat pentru a avea relații sănătoase în viitor.

La vârsta adultă PTSD-ul (Tulburarea de stres post-traumatic) de abandon este legat adesea de: tulburări de anxietate și depresie, tulburări de personalitate borderline ( tipar extrem de relaționare ), tulburări de alimentație, etc.

Ce face ca răspunsul acestor copii, la traumă, să fie diferit?

Nu tuturor persoanelor cărora li se întâmplă evenimente negative dezvoltă și o traumă. Cercetătorii susțin că sunt trei mari factori care alcătuiesc constelația traumei, aspecte ce țin de natura evenimentului, de individ și de mediu.

Printre elementele care fac ca un eveniment sa devină traumatic enumerăm:

• momentul de apariție și vârsta, dacă apare devreme în viață cand copilul se simte vulnerabil, cresc șansele ca acel eveniment să fie perceput ca fiind traumatic;
• caracterul neașteptat al evenimentului (accident, deces, abandon subit);
  poate fi un eveniment singular însă de mare impact (acut – precum deces provocat, accident violent, etc. ) sau repetat (cronic – de exemplu abuzul fizic sau sexual);
• experiențierea în comun sau în solitudine (implicarea altor persoane, cu care copilul are o relație afectivă poate modela răspunsul acestuia la eveniment);
• proximitatea față de eveniment sau agresor ( nu este același lucru pentru copil dacă chiar el pățește ceva sau vede pe stradă un eveniment neplăcut);
• percepția despre cauzalitatea acelui eveniment (intenționat sau rod al întâmplării).

Aspecte ce țin de individ

• Vârsta;
• Nivelul cognitiv contează foarte mult, inteligenţa este un factor de rezistență la șoc, căci copii pot înțelege și o altă perspectivă, pot opera mai ușor cu noțiuni abstracte și pot acorda evenimentelor semnificații noi, protectoare;
• Inteligenţa verbală este cel mai puternic factor protector împotriva tulburării de stres posttraumatic, cu cât copiii au mai multe cuvinte în vocabular cu atât se pot exprima mai bine și ceea ce simt ei nu rămâne doar ceva izolat, neînțeles și fără sens;
• Genul – între fete și băieți par a fi o serie de diferențe la nivelul experiențierii traumei, însă cea mai evidentă este cea a manifestărilor ce urmează acesteia. Fetele manifestă mai multe simptome de internalizare (depresie, anxietate) și au abilități mai bune de comunicare care le permit impărtășirea evenimentului, iar băieţii prezintă simptome mai mascate de distres (ADHD, agresivitatea sau alte probleme de relaţionare);
• Personalitatea, în special neuroticismul și stilul temperamental dificil înnăscut cresc vulnerabilitatea la stresori.

Factorii de mediu (Webb, 2007)

• Cultura care poate sau nu să încurajeze exprimarea emoţiilor și care influențează apariţia somatizării;
• Familia şi relaţiile de ataşament;
• Şcoala/ prietenii/ suportul comunitar.

Proporții diferite din acești factori alcătuiesc tiparul personal al individului care determină nivelul resimțit și experimentat de traumă.

Intensitatea și frecvența acestor factori pot proteja copilul sau îl pot expune la risc, de aceea este importantă cunoaşterea şi exploatarea lor în abordarea terapeutică individualizată a copilului adoptat.

În timp ce fiecare individ este unic și experimentează trauma diferit, anumite simptome pot indica faptul că un individ trăiește cu tulburare de stres post-traumatică (PTSD) de abandon.

Printre semnele și simptomele de tulburare de stres post-traumatică cauzată de abandon enumerăm:

• Teama de a nu fi lăsat în urmă sau abandonat;
• Incapacitatea de a forma relații sănătoase în adolescență sau la vârsta adultă;
• Stima de sine scăzută și lipsa sentimentelor de valoare;
• Anxietate și nesiguranță;
• Depresie;
• Sentimentele de neputință, inadecvare, ca fiind „insuficient de valoros”;
• „Verifică” relațiile sau prieteniile, simțindu-te indisponibil emoțional pentru ceilalți;
• Menținerea unei relații, chiar dacă este nesănătoasă sau abuzivă, pentru a evita orice sentiment de abandon sau singurătate;
• Episoade de comportamente care au drept scop autorănirea;
• Teama de conflict în cadrul unei relații sau evitarea conflictului cu orice preț;
• Evitarea tuturor relațiilor sau prieteniei;
• O nevoie excesivă și pronunțată de control, fie că este vorba despre control asupra mediului, a altor persoane sau a situațiilor;
• Judecarea de sine și fixarea așteptărilor nerealiste, perfecționismul;
• Reacțiile extreme la situații (de exemplu, reacționează prea mult sau deloc în situații dificile);
• Flashback-uri emoționale, care duc la sentimente de panică sau suferință emoțională intensă;
  Coșmaruri.

Cum afectează trauma abandonului dezvoltarea?

Cele mai timpurii relații îi învață pe copii cum să identifice pericolul, cum se fac legăturile emoționale cu oamenii noi, cum se identifică propriile nevoi și cum să fie iubiți de o altă persoană. Când acestea lipsesc se poate perturba echilibrul socio-emoțional al copilului.

Abandonul lasă copiilor sentimentul de pericol, neimportanță și nesiguranță despre modul în care nevoile lor vor fi satisfăcute. Acest lucru poate lăsa o amprentă asupra sănătății psihologice a unei persoane până la vârsta adultă, crescând probabilitatea de a dezvolta tulburări de consum de substanțe, tulburări alimentare, dificultăți de relaționare, tulburări și întârzieri de învățare și tulburări de sănătate mintală.

O serie de studii au descoperit relații semnificative între istoricul copilului și caracteristicile dezvoltării acestuia, ca de exemplu între vârsta la adopție și problemele de sănătate.

Efectele vârstei la adopție au fost examinate în mai multe subgrupuri de copii adoptați și, în general, datele indică rezultate mai favorabile pentru copiii adoptați la vârste precoce.

În eșantioanele românești, gradul deficitului de dezvoltare pe termen lung a fost legat liniar de durata îngrijirii instituționale (Rutter, 1998). Chiar și după mulți ani de la adopție, copiii care au stat perioade mai lungi instituționalizați au continuat să se recupereze mai slab în mai multe domenii de funcționare.

Copiii cu probleme medicale, cei adoptați la vârste mai mari și cei care trăiesc în orfelinate înainte de adopție ar prezenta întârzieri de dezvoltare mai mari și mai persistente decât copiii mai mici, cei fără probleme medicale și cei îngrijiți în casele de plasament înainte de a fi adoptați.

Tratarea tulburării de abandon

Subiectul va fi dezbătut pe larg într-unul dintre articolele viitoare, menţionăm doar că abordarea traumei în terapie este cea mai bună cale de gestionarea a ei, alături de investigatiile medicale necesare, strategiile de parenting adecvate, dragoste şi acceptare.

Lavinia Petrulă
Psiholog clinician și Psihoterapeut

Editare – Bianca Coman

Bibliografie selectivă
1Early Childhood Adoption: Impact on Family & Education. (2017, April 19). Retrieved from https://study.com/academy/lesson/early-childhood-adoption-impact-on-family-education.html.
Rutter, M. (1998). Developmental catch-up, and deficit, following adoption after severe global early privation. The Journal of Child Psychology and Psychiatry and Allied Disciplines, 39(4), 465-476.