După atâtea articole, după atâtea informații, aș vrea să vă prezint un mic sumar a tuturor subiectelor pe care le-am tot discutat.
În primul rând, să ne reamintim despre cele două sisteme care stau la baza luării unei decizii. Avem Sistemul 1 care se bazează pe intuiție, pe răspunsuri automate (ca de exemplu, acesta este implicat atunci când evităm un accident rutier) și mai avem și Sistemul 2 care este unul analitic, necesită timp pentru a se decide asupra unei opțiuni. Cum ne ajută pe noi aceste două sisteme în cazul deciziei adopției probabil că vă întrebați. Sistemul 1 este cel care spune ,,Îmi doresc să adopt!”, iar Sistemul 2 este cel care se întreabă dacă există resursele necesare pentru a crește un copil, se informează, căutând în mediul online sau mergând la D.G.A.S.P.C. În cadrul deciziei de a adopta pot apărea și câteva erori cognitive, iar printre acestea se numără și aversiunea aversiunea față de pierdere , prejudecata optimistă și excesul de încredere. Aversiunea față de pierdere se referă la faptul că al nostru creier încearcă să găsească soluții la ceea ce percepe el ca fiind o problemă. În cazul în care un cuplu se întâlnește cu problema ,,infertilitate” una dintre soluțiile pentru a avea copii este adopția. Prejudecata optimistă și excesul de încredere se referă la două iluzii. Prima se referă la faptul că oamenii au impresia că au control asupra ceea ce se întâmplă în jurul lor, iar cea de a doua se referă la faptul că oamenii au impresia că dețin toate informațiile cu privire la un subiect.
Ținând cont de aceste două sisteme și de erorile care pot apărea ne întrebăm cum este cel mai bine să luăm o decizie? Trebuie să stabiliți ce obiectiv aveți ( ,,să adopt”), după aceea să îl împărțiți în obiective mai mici care să fie realizabile, relevante, măsurabile și să luați în calcul și judecata decizională (este un proces care are loc pe măsură ce înaintam în decizie, concomitent cu micro-deciziile). De asemenea, țineți cont că dacă pe parcurs realizați că adopția nu este ceva ce vă doriți cu adevărat, renunțați, nu continuați ceva pentru simplul fapt că ați început.
Motivele pentru care adoptăm
La baza deciziilor stau anumite motive și trebuie să țineți cont de faptul că aceste motive trebuie să se bazeze pe dorințele personale, nu pe expectanțele pe care societatea, cei dragi le au cu privire la voi. Este foarte important să delimitați ceea ce vă doriți voi de ceea ce își doresc alții din partea voastră, pentru că voi veți investi resursele pe care le aveți într-un copil, voi veți avea îngrijorări, frustrări, situații de gestionat, nu cei din jur. Unul dintre marile motive pentru care cuplurile aleg să adopte este infertilitatea, aceasta fiind primară și secundară. Infertilitatea secundară se referă la faptul că un cuplul ce dorește să adopte are deja acasă unul sau mai mulți copii cu care sunt înrudiți genetic.
Am ceea ce trebuie pentru a fi un părinte bun?
Buuun, am decis că ne dorim să adoptăm, am înțeles motivele care stau la baza deciziei noastre, acum trebuie să ne pregătim încet-încet de momentul de adopției. Întâi de toate trebuie să stabiliți dacă aveți resursele necesare pentru a crește un copil (de timp, financiare, medicale, psihologice etc.). Starea financiară a familiei adoptatoare să știți că este importantă, deoarece în studii s-a observat faptul că un nivel material ridicat crește și nivelul de satisfacție a părinților, mai ales dacă aceștia aleg să adopte un copil atipic. De asemenea, trebuie să vă pregătiți și informați cu privire la problemele pe care le puteți întâmpina cu aceștia (dacă suferă de o dezvoltare atipică, dacă au un tip de atașament reactiv, dacă suferă de anumite tulburări psihologice). Vârsta la care copilul este adoptat este relevantă. S-a observat faptul că un copil adoptat pănâ în vîrsta de 12 luni are dezvoltarea cea mai armonioasă.
Pe de altă parte, trebuie luată în calcul și pregătirea și maturitatea emoțională a părinților, pregătire care poate să fie indentificată prin : acceptarea faptului că este mai important să fii părinte decât să ai copii biologici, cercetarea procesului de adopție și constatarea că adopția este potrivită pentru voi, cât și împărtășirea planurilor de adopție cu alții.
Am tot discutat despre faptul că trebuie să vă pregătiți, dar nu vă speriați, nu sunteți singuri în acest demers. Ca persoane adoptatoare veți trece printr-un proces de formare, primind la final un atestat cu valabilitate de 2 ani, veți avea dreptul la la câteva întâlniri cu copilul pentru acomodare (lucru care vă poate face să vă dați seamă dacă doriți sau nu să adoptați). În momentul în care veți pleca acasă cu copilul veți fi monitorizați timp de 2 ani, primind vizite la domiciliu pentru ca autoritățile să se asigure că totul decurge bine și pentru a vă oferi ajutorul dacă este necesar.
Un alt aspect pe care trebuie să îl luați în calcul este bagajul genetic cu care copilul vine. Poate prelua predispoziții spre anumite trăsături de personalitate (precum impulsivitatea, extraversiunea, nevroticismul), cât și spre anumite boli (fie ele fizice sau psihice). Bolile pot fi determinate atât de factorii genetici (predispozițiile genetice), cât și de factorii de mediu (mediul intrauterin, ceea ce consumă mama pe timpul sarcinii, mediul poluat etc.) în cantități diferite.
Care sunt etapele propriu-zise ale adopției?
Acestea sunt precontemplarea, contemplarea, pregătirea, acțiunea și menținerea care sunt incluse în modelul transteoretic (TTM). În faza de precontemplare adesea indivizii devin defensivi dacă simt că alții încearcă să-i ajute și se evaluează că cei din această etapă nu intenționează să ia măsuri în următoarele 6 luni și chiar pot renunța la gândul adopției, căci pare un țel de neatins, un efort pe care ei nu și-l pot asuma. În cazul contemplării, persoanele au în vedere luarea de măsuri în următoarele 6 luni. Persoanele aflate în etapa de pregătire au decis să facă o schimbare în următoarele 30 de zile și au început deja să ia măsuri pentru atingerea acestui obiectiv, iar cele care sunt în etapa ,,acțiune” deja realizează acțiuni palpabile spre atigerea țelului. Persoanele aflate în stadiul de menținere au reușit să susțină schimbarea timp de cel puțin 6 luni și se străduiesc activ pentru a preveni recidiva. Pe parcursul acestor etape pot apela la câteva tehnici prin care să se susțină, acestea fiind vizualizarea pe termen lung, evitarea acordării unei prea mari importanțe unor cazuri izolate, informarea celor care vor fi impactați de decizie (familia extinsă, locul de muncă), creșterea recompenselor intrinseci și extrinseci pentru efectuarea demersurilor.
Cum îl afectează abandonul pe copilul meu?
Până acum ne-am concentrat pe părinți și prin ceea ce vor trece ei, dar este necesar să ne îndreptăm atenția și asupra copilului. Faptul că acești copii sunt abandonați poate determina apariția unei tulburări de abandon care este cauzată de una sau mai multe experiențe adverse de neglijență sau/și abuz emoțional sau/și fizic din copilăria timpurie, care fac ca o persoană să se simtă nesigură, temătoare și singură. Abandonul reprezintă o traumă, ceea ce poate duce la apariția PTSD-ului (sindrom post-traumatic) și puteți identifica prezența lui prin următorii indici: prezența fricii de a nu fi lăsat în urmă sau abandonat, incapacitatea de a forma relații sănătoase în adolescență sau la vârsta adultă, stima de sine scăzută și lipsa sentimentelor de valoare, teama de conflict, apariția comportamentelor dezaptative exteriorizate. Copilul poate să fie ajutat prin integrarea adopției și a abandonului în povestea personală, să își exploreze punctele tari și cele slabe, să își dezvolte sentimentul de valoare sau prin apelarea la tehnicile din cadrul terapiei cognitiv-comportamentale.
Cum o să fie atunci când o să ne vină copilul acasă?
Așa cum părinții trec prin niște etape, așa și copilul trece prin niște etape atunci când ajunge în familia adoptivă, acestea fiind ,,luna de miere”, testarea limitelor, negocierea și adaptarea. Luna de miere se referă la starea de fericire că familia este întreagă, se sărbătorește acest nou început, copilul este cunoscut și de familia extinsă. Testarea limitelor apare atunci când copilul se relaxează și începe să se comporte așa cum simte, fapt ce poate determina frustrări în inimile părinților adoptivi și negocierea determină procese de reflecţie care conduc la reacţii adaptative, dar care iau timp. Adaptarea este etapa finală, momentul în care am trecut peste furtunile ce au fost și protagoniștii își intră cu adevărat în rol. De asemenea, perioada de acomodare este influențată și de numărul de locaţii de plasament, nivelul de distres resimţit, ataşamentul celor implicați şi rezilienţa.
Părinții joacă un rol important legat de sănătatea emoțională a copilului lor. Dacă prin mamă copilul învață empatia, atunci tatăl este cel care îl învață cum să relaționeze cu ceilalți, cu colegii de muncă, cu frații. Un copil poate avea atașament securizant și atașament nesecurizant (evitant, ambivalent, dezorganizat). În cazul unui copil ce a suferit trauma abandonului poate apărea atașamentul de tip reactiv. Mama este cea care influențează într-o mare măsură instalarea sau nu a atașamentului reactiv. Pentru a se instala este necesar ca ea să fie indisponibilă emoțional și să nu îi satisfacă nevoile de bază din varii motive (alcoolismul, consumarea substanțelor halucinogene, depresia post-partum etc.). Acest tip de atașament se manifestă prin refuzul de a urma regulile, nevoia exagerată de a conduce, episoade de iritabilitate inexplicabilă, cruzime față de animale.
Ce fac dacă vrea să își cunoască familia biologică?
Timpul a trecut, copilul a crescut și acum își dorește să își caute familia biologică. Dorința de a o căuta sau nu poate să fie influențață de opinia familiei adoptive cu privire la părinții biologici, momentul adopției și dezvăluirii faptului că este adoptat, vârsta, tipul de atașament etc.). Puteți să identificați dacă el are această dorință prin prezența sentimentelor de durere și respingere, ADHD, anxietate, întrebări frecvente despre trecut, sfidare, furt, minciună, violență. De regulă, curiozitatea copilului adoptat de a-și cunoaște părinții biologici apare în perioada pubertății, adolescenței. Momentul introducerii copilului în mediul școlar nu trebuie să se suprapună cu momentul dezvăluirii copilului faptul că este adoptat. Adolescentul se simte mai confortabil și acceptă mai ușor statutul său de copil adoptat dacă el are o perspectivă pozitivă generală asupra conceptului de adopție.
Cum ne creștem copilul?
Cea mai bună variantă de parenting, indiferent că vorbim de un copil biologic sau adoptat este parentingul responsabil. Mediul în care copilul adoptat trăiește poate influența multe aspecte din viața sa, printre care se numără creativitatea, aspectele fiziologice, intelectul, inteligența emoțională, sociabilitatea.
Dacă al meu copil este diferit?
Dezvoltarea atipică se referă la o dezvoltare ce nu coincide cu tiparele generale de dezvoltare pe care noi le cunoaștem. Dezvoltarea atipică a copilului se poate observa la nivelul limbajului, prin prezența ticurilor, enurezismului, tulburărilor de somn, autismului.
Cuplurile care adoptă copii cu dizabilități au încredere în propriile abilități de parenting, o fac din altruism și din dorința de a-i oferi acelui copil un viitor mai bun, plin de iubire.De regulă, cuplurile care decid să adopte un copil cu nevoi speciale au deja acasă copii (fie biologici sau adoptați). Putem ajuta un cuplu ce decide să adopte un copil cu nevoi speciale oferindu-le: sprijin emoțional, sprijin informațional , cât și sprijin practic. O provocare cu care părinții care adoptă un copil cu nevoi speciale se pot confrunta este stigmatul cum că ar trebui să fie mereu fericiți și recunoscători.Acest fapt este toxic, întrucât greutățile pe care le întâmpină, frustrările pe care le simt sunt total valide și normale și nu ar trebui forțați să simtă mereu numai emoții pozitive.
Dacă nu se descurcă la școală, ce mă fac?
Părinții adoptivi pot contribui la obținerea unei performanțe școlare prin oferirea unui mediu calitativ, calm, oferindu-i înțelegere, iubire, susținere și oportunități. În ciuda rezultatelor studiilor ce nu înclină în beneficiul copiilor adoptați, mediul are un impact foarte mare, cât și vârsta la care copilul este adoptat (rezultatele cele mai bune fiind observate la copiii care au fost adoptați înainte de a împlini vârsta de un an).
Relația cu copilul meu adoptat nu este așa cum îmi imaginam…
Între copilul adoptat și părinții adoptivi poate apărea o distanță emoțională, dar acest lucru nu trebuie să vă îngrijoreze, să vă facă să credeți că nu sunteți suficienți ca părinți. Este un lucru normal, ce poate sa fie remediat prin organizarea de activități în care să fie implicată toată familia sau apelarea la un specialist (consilier/psihoterapeut). Dacă aveți impresia că nu puteți să vă iubiți copilul adoptat ca pe unul biologic, țineți minte că tot copilul vostru este. Aspectele ce ar putea duce la o relație mai defectuoasă, rece ar putea să fie: o relaţie defectuoasă cu D.G.A.S.P.C., constelaţia familială, prezenţa copiilor naturali, disponibilităţi reduse, confuzia de roluri, diferenţele de opinie dintre parteneri.
Provocările familiilor adoptive în legătură cu copilul adoptat nu sunt mai multe comparativ cu provocările pe care o familie cu un copil biologic le întâmpină. Majoritatea provocărilor se pot gestiona prin intermediul unui specialist și utilizând un stil de parenting bazat pe încredere. Un aspect foarte important pe care părinții adoptivi trebuie să îl înțeleagă este faptul că copilul adoptat este diferit de ei, din foarte multe de vedere, astfel că ei nu ar trebui să încerce să îl schimbe, să îl transforme într-un ,,copil biologic”, ci să îl accepte așa cum este el. Iubiți-vă și trăiți frumos acest nou capitol!
Lavinia Petrulă,
Psiholog clinician și Psihoterapeut
Editare – Bianca Coman