Distanţa emoţională dintre familia adoptivă și copil este un fenomen care poate să apară, care nu trebuie trăit în izolare şi pentru care nu este nimeni vinovat. Fiecare adult implicat în proces face ce poate mai bine, la nivelul de cunoştinţe şi disponibilităţi pe care le are.
Pe lângă vinovăția și izolarea resimțite, pentru părinți există și temerea ca aceşti nori pot aduce furtună şi pot împinge copilul către decizii greşite referitoare la cunoașterea genitorilor, parcursul școlar, relația cu părinții adoptivi și siguranță personală.
Totuși există câteva indicii de înnorare care ne-ar putea atrage atenţia şi pentru care există recomandări:
- o relaţie defectuoasă între D.G.A.S.P.C. şi părinţii adoptatori, atunci când nu există încrederea că instituțiile statului îţi fac cele mai bune recomandări pentru cazul tău particular, neîncrederea se poate transfera şi asupra copilului;
- constelaţia familială, prezenţa copiilor naturali ori a presiunilor familiei extinse;
- aşteptările nerealiste privind copilul şi istoricul său;
- stilul decizional emoţional/ iraţional (foarte important este procesul decizional în adopţie – cauta pe blog);
- presiunile grupului de apartenență sau a celor de-o vârstă cu copilul;
- nevoia părinților de a fi plăcuți sau integrați într-o anumită comunitate, de a da un exemplu societății, comunității etc.;
- disponibilităţile reduse pentru a face faţă provocărilor medicale şi psihologice ale copilului;
- stilul de răspuns la comportamentele de respingere ale copilului;
- confuzia de roluri;
- copilul adoptat surogat pentru copilul biologic, ideal, inexistent;
- anxietatea, depresia, tulburările obsesiv-compulsive și tulburările de personalitate prezente sau în trecut, la nivel clinic sau subclinic;
- diferenţele de opinie dintre parteneri.
Toate acestea pot pune pe o traiectorie nedorită relaţia părinților adoptivi cu copilului, cât şi relațiile acestuia cu genitorii ori propria persoană, adâncindu-i angoasele şi accentuând fisurile sinelui. Pentru părinţii adoptivi e cel puţin la fel de complicat, le cresc sentimentele de incompetenţă, făcându-i mai vulnerabili la nesiguranţă și la oprobiul public.
Ce facem dacă nu simțim ACEA dragoste?
Părinții, indiferent dacă sunt biologici sau adoptivi, visează cum își vor iubi copiii, cum vor răspunde aceștia și ce poveste de dragoste fără margini va fi între ei, dar chiar și în cazul copiilor biologici, povestea poate să nu fie ca în cărți, ba chiar poate să ne provoace emoțional așa cum nu credeam ca este posibil. Asta nu înseamnă că suntem condamnați la nefericire, ci e un semnal că trebuie să lucrăm la noi și să căutăm soluții.
Ce putem face în acest context?
- Petreceți timp individual împreună, căutați un moment în care să vă cunoașteți mai bine, jucați-vă atât prin colaborare cât și în competiție.
- Creați oportunități pentru timp în familie: implicați întreaga familie, făcând lucruri împreună cu toți copiii și soțul / partenerul. Cina și ieșirile în familie sunt modalități minunate de a-i integra pe toți, precum și discuțiile în familie, sesiunile de întrebări și răspunsuri și multe altele. Încurajați pe toți să fie deschiși cu privire la sentimentele lor, împărtășind și explorând împreună. Noul tău membru al familiei va vedea în curând că poate să aibă încredere în familia sa.
- Consiliere: Poate a trecut ceva timp și te simți ca încă nu sunteți pe deplin acomodați. Consilierea sau psihoterapia sunt o modalitate excelentă de a vedea dacă există o problemă de bază care vă împiedică să vă legați complet de copilul dvs. Dacă credeți că ar fi de ajutor, mergeți la consiliere în familie sau doar voi doi.
Adopția este un pas mare, care necesită multă compasiune, grijă și dragoste. Dacă vă faceți griji că nu vă iubiți copilul adoptat la fel de mult ca pe unul biologic, nu uitați că tot copilul dvs. este. Mecanica nașterii lor nu dictează cine sunteți ca părinte și ce puteți să dăruiți. Investiți timp și el vă va recompensa!
Amintiți-vă acest lucru pentru a ajuta la dărâmarea zidurilor de frică care vin odată cu creșterea unui copil despre care simțiți că nu este „al vostru”. Adevărul e că este copilul dvs. și dvs. sunteți părintele lui, indiferent de situație.
Lavinia Petrulă,
Psiholog clinician și Psihoterapeut
Editare – Bianca Coman