După decizia cuplului de a adopta şi după travaliul atestării şi a aşteptării, copilul vine acasă. O bună pregătire calibrată cu realitatea, expectanţele realiste şi punerea în ordine a suferinţelor personale legate de infertilitatea biologică ajută ca sosirea copilului şi acomodarea familiei să fie uşoare.
Dacă copiii au risc crescut de a forma ataşamente nesănătoase şi să internalizeze tipare cognitive şi emoţionale dezadaptative, atunci şi părinţii adoptivi sunt foarte expusi stresului. Pe tot parcursul procesului de adopţie poate să apară frustrarea, deznădejdea, anxietatea, tristeţea sau chiar neînţelegerile conjugale. Sensibilitatea este crescută, la fel şi angoasele, similar cu ceea ce simt părinţii naturali, dar la care se adaugă şi incertitudinile date de variabilele genetice şi de mediu ale copilului adoptat.
În etapa următoare copilul este introdus în familie, părinţii îşi pun acum din ce în ce mai multe întrebări, dacă se vor acomoda, dacă vor fi părinţi buni, dacă vor avea un parenting adecvat geneticii şi experienţelor copilului adoptat, de ce a fost acesta abandonat, cum îi sunt părinţii şi mai ales dacă copilul adoptat nu o să le facă ,,surprize”.
Copilul este introdus în familia extinsă şi în cercul social al familiei, se produc modificări conform statutului de familie cu copii, se ajustează rolurile personale în familie şi în exteriorul acesteia, acum este necesară construirea încrederii reciproce între familie şi copil.
În funcţie de vârsta copilului la adopţie, părinţii întâlnesc şi o serie de provocări specifice, legate de socializarea extinsă şi educaţia acestuia.
Copilul preşcolar
Cele mai multe adopţii au loc în această perioadă, în momentul în care copilul începe să interacționeze cu mediul educațional. Înscrierea la grădiniţă, întâlnirea cu atat de mulți necunoscuți pot genera angoase tuturor celor implicaţi, banale discuţii îi pot alerta pe părinţi şi stânjeni pe copii.
Acum, familia poate să fie încă sub imperiul emoțiilor generate de acomodarea în noua ipostază, copilul poate fi încă vulnerabil din cauza desprinderii sale de mediul său cunoscut ori de asistentul maternal.
Primii muguri de conştiinţă ai sinelui apar, identitatea sexuală se stabilizează în jurul vârstei de 4 ani (Stone, 1972), sentimentele de apartenență și încredere sunt în permanență testate și tot în această perioadă se recomandă ca adopția să-i fie făcută cunoscută copilului.
O cantitate mare de distres este pe umerii familiei și mai ales a copilului, care se poate manifesta în cele mai diverse forme, de la tulburări de somn sau alimentare, mutism selectiv, iritabilitate, furie, tristețe, anxietate de separare.
Specialiștii recomandă ca să nu se suprapună intrarea în grădiniță cu acomodarea în familia adoptivă ori cu dezvăluirea adopției (Munteanu, 2013). Sinele copiilor adoptați este fragil, iar procesarea concomitentă a acestor evenimente poate să nu fie gestionată cu succes de către copilași.
Momente precum întrebările despre sarcina unor cunoscute, parcurgerea unor albume de fotografii, întrebările din partea cunoscuților ori ale medicilor sunt oportunități de a vorbi copiilor despre adopție, cu moderație, la nivelul de înțelegere al acestora.
Trebuie acordată o atenție deosebită abordării acestui subiect, să nu lezeze demnitatea genitorilor, să nu bagatelizeze sentimentele copilului ori să ascundă realitatea adopției și a secretului pe care îl ascunde, refuzul de a fi copilul celor care te-au născut.
Se sugerează ca părinții să fie bine pregătiți când discută aceste aspecte cu copilul și să fie consecvenți. Copiii țin minte ceea ce îi interesează și chiar detalii mici pot crea suspiciuni.
Este foarte probabil ca în aceste momente părinții să aibă nevoie de ajutorul unor profesioniști, psihologi care au competențe în această direcției ori asistenții sociali ai D.G.A.S.P.C pot oferi suport familiei.
Copilul școlar
Lumea copiilor se schimbă odată cu începerea școlii și nu doar a copiilor adoptați, acum se schimbă mediul și felul provocărilor: prieteni noi, profesori noi, actele școlare și medicale reamintesc familiei de adopție și pot pune copilul din nou sub stigma adopției prin atitudinile și comportamentele celor care nu sunt atenți la particularitățile adopției.
Comportamentele de testare a apartenenței și a dragostei părinților reapar. Părinții se simt vulnerabili și dacă evoluţia școlară nu este cea dorită poate să reapară dorul după copilul biologic ideal, aspect care poate face ca relaţia să intre într-un cerc vicios nefolositor.
Adolescentul
Adolescența este o etapă care provoacă orice părinte. Capacitatea cognitivă crescută a adolescentului, dar experiența sa limitată îl expun la tot felul de erori de judecată.
În cazul copiilor adoptați, curiozitățile privind originea, experiența acumulată până la adopție și în familia adoptivă, integrarea sinelui scindat în perioada abandonului ocupă mintea adolescentului, câteodată acaparându-i capacitățile, limitându-i explorările.
Crește riscul unor comportamente nesănătoase, se pot simți inferiori celorlalți și apar ideile extreme despre familia de origine, disprețul profund sau idealizarea, nu știu cum să se raporteze la genitori, căci îi sunt străini, dar totuși sunt parte din sine. Adesea sunt înconjurați de atâtea necunoscute și dezamăgiri, încât au greutăţi să se calibreze cu așteptările din mediu ori cu potențialul pe care l-ar putea atinge.
Adolescenții în general fac o eroare destul de des întâlnită ,,își caută identitatea” în pofida atitudinii sănătoase de a și-o construi. Majoritatea au o atitudine pasivă și nu realizează că este în puterea lor să facă schimbări benefice pentru ei, prin efort conștient și disciplină, că opoziționismul consumă la fel de multă energie ca angajarea activă în procesul vindecarii.
Literatura științifică arată că nivelul de satisfacție al adolescentului cu statutul său de copil adoptat este direct proporțional cu evaluarea pe care o face asupra adopției ca fenomen (ca fiind un aspect pozitiv sau negativ) și cu opinia lor privind atmosfera din familie (bună, stabilă, călduroasă sau ostilă, rece).
Părinții adoptivi se simt acum mai nesiguri ca niciodată, se pot învinovăți ori își pot pierde răbdarea. Caracteristicile care se dezvoltă acum îi pot face pe aceștia sa se simtă copleșiți, inutili ori chiar vinovați, însă ca şi până acum, un parenting adecvat şi/sau ajutorul terapeutic specializat poate face lucrurile să se îndrepte spre bine.
Tânărul adult
Preocupările privind reușita în carieră ori pe plan personal este pusă sub auspiciile dezvoltării de până atunci, de felul în care a reușit tânărul să-și integreze istoricul.
Cu cât nivelul de acceptare a trecutului este mai mare, cu atât aceasta se poate concentra mai bine asupra dezvoltării, cu atât este mai liber să-și exploreze potențialul și să-și dezvolte abilitățile.
Unul dintre pericolele cele mai mari ale acestei perioade este faptul că părinții pot să interpreteze comportamentele relativ neutre sau normale ale tânărului ca semne de respingere și neapreciere a iubirii și bunelor lor intenții.În această perioadă familia se întoarce la statutul de familie fără copii, la fel ca oricare altă familie. Acești părinți au aceleași emoții pentru reușita copilului lor, asemenea părinților naturali.
Felul în care părinții evaluează calitatea relației de până atunci îi poate face să spere că vor face parte în continuare din viața copilului adoptat și a familiei pe care și-o va întemeia.
Pentru a rezuma putem spune că viața familiei adoptive cunoaște provocări aparte, nu neapărat mai multe ca număr decât o familie biologică.Fiecare perioadă de dezvoltare reclamă un anumit tip de abordare.O contribuție pozitivă sunt iubirea și respectul pe care și-l poartă părinții și îl oferă și copilului, un mediu stabil, formarea unei structuri cognitive și psihice reziliente la copilul adoptat și ajutorul de specialitate.
Apropiați-vă de Dumnezeu, iar el se va apropia de voi!
Iacob 4:8
Lavinia Petrulă,
Psiholog clinician și Psihoterapeut
Editare – Bianca Coman
Bibliografie selectivă
Stone, F. H. (1972). Adoption and identity. Child Psychiatry and Human Development, 2(3), 120–128. doi:10.1007/bf01438178