Perioada post-adoptivă este o perioadă cu mari schimbări pentru familia adoptivă, fiecare membru încearcă să se ajusteze şi să facă schimbările necesare în comportamente, gânduri şi emoţii.
În funcţie de configurația familiei, a flexibilității acesteia, a personalității, valorilor și credințelor membrilor ei, a statului socio-economic, a stilului de comunicare şi mai ales a noutăţilor pe care le aduce adopţia, se creează un dinamism particular, dar cu tipare comune, surprinse de literatura de specialitate.
Perioada de acomodare a copilului tocmai venit în familie trece printr-o serie de etape a căror parcurgere nu le este cunoscută părinţilor şi îi poate alarma. Literatura enumeră patru faze (Sarja & Kroll, 2004):
- “Luna de miere“ – fericirea de a fi împreună este reciprocă, curiozitățile sunt mari, greşelile sunt tolerate, se cunoaşte familia extinsă, se definitivează decizia de adopţie;
- Testarea limitelor – după ce apare siguranţa adopţiei, copilul se relaxează şi începe să opereze conform felului propriu, ceea ce poate aduce un lanţ de frustrări şi conflicte. Părinţii transmit conştient sau inconştient, direct sau indirect copilului ce cred despre el;
- Negocierea – observaţiile din etapele anterioare determină procese de reflecţie care conduc la reacţii adaptative, dar care iau timp;
- Adaptarea – fiecare parte a învăţat acum cum să evite conflictele şi îşi intra cu adevărat în rol.
La nivelul fiecărei etape sunt forțe care concură și care impactează acomodarea, forțe care rezidă în psihicul celor implicați, iar ele nu sunt întotdeauna clar delimitate. Sunt variabile ce țin de vârsta copilului, de atingerea pragurilor de dezvoltare conform vârstei, numărul de locaţii în care acesta a fost plasat anterior, rezilienţa și atașamentul său, precum și ataşamentul, disponibilitatea emoțională, cognitivă, fizică, materială, socială și de timp a părinţilor adoptivi, etc.
Cu cât vârsta este mai mică cu atât mai repede se poate forma un ataşament securizant între copil şi părintele adoptiv, atât dinspre copil spre părinte cât și invers. Riscul ca părintele să se simtă respins este mai mic, permițându-i acestuia să inițieze comportamente de apropiere fără presiunea refuzului. Cu o adopţie timpurie se poate evita şi traumatizarea copilului prin peregrinarea lui în diferite familii ori instituţii de stat, specialiştii indicând că ar fi optim să se producă adopția până la vârsta de 2 ani, iar alţii mai riguroşi până la 2 luni de viaţă (Munteanu, 2013).
Într-un studiu făcut în 2012 de către Niemann și Wiess, care avea ca obiectiv identificarea acelor factori care influențează crearea legăturii de atașament între mama adoptivă şi copil, s-a observat că nu vârsta este cea care contează cel mai mult, ci numărul de locaţii de plasament din perioada de preadopție și nivelul de stres al copilului. Acestea două prezic aproximativ 40% din variația securității atașamentului.
Copiii care au fost plasaţi în puţine locuri în preadopție aveau un atașament mai sigur; în mod similar, copiii care au avut un nivel de stres mai scăzut au avut un ataşament mai bun. Rezultatele sugerează că grija consistentă în preadopție a fost mai importantă decât lungimea perioadei preadoptive.
Vocile care susţin că nu vârsta este definitorie pentru ajustarea copilului în familie şi la situaţia sa de copil adoptat sunt din ce în ce mai multe. În 2011, Gleiman și Savaya au identificat că ajustarea copilui în familie nu a ţinut de vârstă ori nivelul de stres al acestuia din perioada preadoptivă, ci de rezilienţa sa.
În psihologie, conceptul de rezilienţă se referă la capacitatea cuiva de a avea o atitudine pozitivă, optimism, capacitatea de a-şi regla emoțiile și capacitatea de a vedea eșecul ca o formă de învăţare.
Vestea bună este că reziliența şi aceste stiluri cognitive ori tipare de comportament şi de raportare la lume se pot învăţa pe parcursul dezvoltării, chiar dacă ele nu apar încă de la început.
O serie de competenţe socio-emoţionale se dobândesc în familie şi după vârsta de 2 ani, tiparele sănătoase ale părinţilor vor fi însuşite de copii, ele asigurând o dezvoltare optimă şi o bună potrivire a copilului cu societatea.
Datele sugerează că revizuirea tiparelor de atașament la copiii adoptați târziu este posibilă, dar treptat, și că un atașament securizant al mamelor adoptive face ca acesta să fie mai probabil să apară şi la copii (Pace & Zavattini, 2010).
Observăm că vârsta, numărul de locaţii de plasament, nivelul de distres resimţit, ataşamentul celor implicați şi rezilienţa sunt factorii care influenţează cel mai mult acomodarea copilului în familia adoptivă. Nu găsim indici cum că ar conta prea mult statutul socio-economic al familiei, însă cunoaştem că starea materială a viitorilor părinţi adoptivi este atent evaluată şi contribuie semnificativ la accesarea unor servicii medicale, educaţionale ori recreative suplimentare.
Familia este locul în care nevoile copilului pot fi întâlnite indiferent dacă vorbim de cei naturali ori de cei adoptivi. Adopția pare a fi o intervenție care asigură copilului adoptiv o ocazie de a recupera neajunsurile de dezvoltare emoțională și de a rezolva parțial experiențele anterioare de atașament traumatic (Barone & Lionetti, 2011).
În România, pentru ca plasarea copilului să se facă în cele mai bune condiţii cu putinţă, resursele financiare, psihice şi sociale ale familiei adoptive sunt atent evaluate, ele fiind garanţia unui început bun şi a unui mediu stabil.
Comunicarea dintre membrii familiei, atitudinile sănătoase faţă de lume, bani sau profesie pot întrerupe lanţul adversităţilor pe care le-a traversat sau le poartă copilul, îl pot deschide către experienţe noi, către împlinirea sa ca persoană, aşa cum nu s-ar fi putut dacă aceasta ar fi rămas în instituţiile de protecţie a statului.
Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îți vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare.
Nu te teme, căci eu sunt cu tine; nu te înspăimânta, pentru că eu sunt Dumnezeul tău, te voi întări, te voi ajuta și voi veni în sprijinul tău cu brațul dreptății mele.
Isaia 41:1
Lavinia Petrulă,
Psiholog clinician și Psihoterapeut
Editare – Bianca Coman
Bibliografie selectivă
Barone, L., & Lionetti, F. (2012). Attachment and emotional understanding: A study on late‐adopted pre‐schoolers and their parents. Child: care, health and development, 38(5), 690-696.
Gleitman, I., & Savaya, R. (2011). Adjustment of adolescent adoptees: The role of age of adoption and exposure to pre-adoption stressors. Children and Youth Services Review, 33(5), 758-766.
Niemann, S., & Weiss, S. (2012). Factors affecting attachment in international adoptees at 6months post adoption. Children and Youth Services Review, 34(1), 205–212. doi:10.1016/j.childyouth.2011.10.001
10.1016/j.childyouth.2011.10.001
Pace, C. S., & Zavattini, G. C. (2010). “Adoption and attachment theory” the attachment models of adoptive mothers and the revision of attachment patterns of their late-adopted children. Child: Care, Health and Development, 37(1), 82–88. doi:10.1111/j.1365-2214.2010.01135.x