După adopție și mai ales la adopția copiilor mai mari ca vârstă s-au observat o serie de comportamente care ieșeau din sfera normalității. S-au întreprins cercetări și prin anii 80 fenomenul a început să se cristalizeze, astfel observându-se 2 aspecte:
- Că se poate discuta despre un așa numit ,,sindrom al acopilului adoptat”- un termen controversat care a fost folosit pentru a explica comportamentele distructive ale copiilor adoptați și despre care se crede că au legătură cu statutul lor adoptiv. Concret, acest sindrom include probleme de încredere, tulburări de atașament, tendința de a minți, furtul, sfidarea autorității parentale, dar și acte de violență.
- Tulburarea de atașament reactivă poate apărea atunci când copiilor nu li se acordă îngrijiri corespunzătoare de către o persoană cu atașament stabil și consecvență în prima perioadă a vieții.
Sintagma de ,,sindrom al copilului adoptat” nu a obținut niciodată atestarea în comunitatea profesională și nu se regăsește în Manualul de diagnostic, deși voci din comunitatea adopțiilor susțin că sindromul copilului adoptat este un sindrom cât se poate de real, rezultat din abuzul și neglijența ce au survenite la abandon, care este mai vizibilă în special la copii mai mari, care poate au petrecut o perioadă mai lungă de timp într-un cadru instituționalizat sau în asistență maternală (astfel periclitând traseul de dezvoltare al copilului). Se sugerează că unii copii adoptați se vor confrunta cu probleme emoționale atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, inclusiv cu tulburare de atașament.
Validitare din partea comunității științifice a primit în schimb tulburarea de atașament reactiv, intens cercetată. Un copil cu tulburare de atașament reactiv este de obicei neglijat, abuzat sau orfan.
Tulburarea de ataşament reactivă (TAR sau RAD)
Tulburarea de atașament reactiv (TAR) se dezvoltă deoarece nevoile de bază ale copilului (de confort, afecțiune și educație) nu sunt îndeplinite, iar legăturile de iubire, îngrijire cu ceilalți nu sunt niciodată sigure. Acestea pot schimba permanent creierul în creștere al copilului, afectând capacitatea de a stabili relații viitoare.
Caracteristica de bază este raportarea socială extrem de inadecvată, care se poate manifesta în două moduri:
- Încercări nediscriminate și excesive de a primi confort și afecțiune din partea oricărui adult disponibil, chiar și a unor străini, manifestate prin manipulare mai degrabă decât prin relaționare sinceră.
- Reticență de a iniția sau accepta confort și afecțiune, chiar și din partea adulților cunoscuți, mai ales atunci când este în suferință.
Această tulburare poate să apară când:
- copilul este privat de mama sa;
- mama este în depresie şi nu-i oferă îngrijiri, este sub influenţa diferitelor substanțe, privată de libertate ori de drepturile parentale;
- mamei îi lipsesc abilităţile de parenting ajustate la vârsta copilului;
- Lipsa de stimulare și afecțiune poate juca, de asemenea, un rol important.
Manifestări
- Copiii cu tulburări de atașament reactiv refuză adesea să urmeze regulile, se lasă rugați și pot manifesta puțină empatie pentru ceilalţi;
- În joc colaborează doar dacă sunt dirijorii, pot fi hiper vigilenți și hiperactivi, practică jocuri de putere sau pot deveni evitanți cand situația nu le este convenabilă;
- Episoade de iritabilitate inexplicabilă, tristețe sau frică care se manifestă în timpul interacțiunilor neamenințătoare cu îngrijitorii;
- Cruzime față de animale, joc cu focul, interes față de arme, cuțite etc.
Intensitatea în tulburarea de atașament reactiv depășește nivelul problemelor de comportament obișnuite.
Pe lângă faptul că prezintă aceste simptome, copilul trebuie să aibă, de asemenea, un istoric de îngrijire precară, de abandon, neglijență crasă. Uneori, copiii cu tulburări de atașare reactivă prezintă afecțiuni comorbide. Cercetările arată că, copiii cu tulburări de atașament prezintă rate mai mari de ADHD, tulburări de anxietate și tulburări de conduită.
Prevalența tulburării de atașament reactiv
- un studiu danez în 2010 a descoperit că mai puțin de 0,4% dintre copiii danezi aveau tulburări de atașament reactiv;
- un studiu din 2013 a estimat că aproximativ 1,4% la sută dintre copiii care trăiesc într-o zonă săracă din Regatul Unit au avut o tulburare de atașament;
- se estimează că, copiii aflați în îngrijire – și cei care au locuit în orfelinate – prezintă rate mult mai mari de tulburare de atașament reactiv.
În 1987, au fost introduse două subtipuri de tulburare de atașament reactiv: inhibat și dezinhibat. În 2013, diagnosticul a fost actualizat din nou. Manualul de diagnostic face referire acum la tipul dezinhibat ca o afecțiune separată numită tulburare de implicare socială dezinhibată care se manifestă prin interacțiunea cu necunoscuții, fără nicio teamă. Adesea sunt dispuși să plece cu un străin fără nicio ezitare.
Prognoză
Fără tratament, un copil cu tulburare de atașament reactiv poate avea probleme sociale, emoționale și comportamentale pe tot parcursul vieții. Cercetătorii estimează că 52% dintre minorii infractori au o tulburare de atașament sau o tulburare de atașament borderline. Marea majoritate a acestor adolescenți au suferit maltratare sau neglijare la începutul vieții.
Tratament
Primul pas în tratarea unui copil cu tulburare de atașament reactiv implică de obicei asigurarea copilului un mediu iubitor, îngrijitor și stabil. Terapia nu va fi eficientă dacă un copil continuă să se mute din loc în loc, printre casele de plasament și asistenți maternali sau dacă continuă să trăiască într-un cadru rezidențial cu îngrijitori inconsistenți.
Terapia implică de obicei copilul, precum și părintele sau îngrijitorul primar. Îngrijitorul este educat despre tulburarea de atașament reactiv și i se oferă informații despre cum să creeze încredere și să dezvolte o legătură sănătoasă.
Ce pot face părinții adoptivi?
Există mai multe moduri în care părinții adoptivi pot reduce riscul ca un copil să dezvolte o tulburare de atașament reactiv:
- Educați-vă despre dezvoltarea copilului. Învățați cum să descoperiți indiciile de dezvoltare atipică ale bebelușului și cum să contribuiți la reducerea stresului copilului, aspecte esențiale în dezvoltarea unui atașament sănătos.
- Aflați mai multe despre problemele de atașament. Dacă crești un copil care are un istoric de neglijare, maltratare sau întreruperi în îngrijire, merită să acorzi mai multă atenției felului în care interacționează cu familia și cu ceilalți.
- Oferiți atenție pozitivă, jucați-vă cu copilul, puteți să îi citiți povești, petrecând timp cu el/ea puteți ajuta la stabilirea unei relații iubitoare și de încredere.
- Hrănește-ți copilul. Activitățile simple de zi cu zi, cum ar fi schimbarea scutecului copilului și hrănirea, sunt oportunități de formare a legăturii.
- Răspunde prompt copilului și încurajează încercările lui de apropiere.
Impactul RAD asupra unei familii poate fi devastator, intervenția timpurie poate fi cheia pentru a ajuta copiii să-și dezvolte atașamente sănătoase mai devreme în viață, cu cât primesc mai curând tratament și îngrijire, cu atât mai puține probleme pot avea în timp.
Dacă aveți probleme cu privire la faptul că copilul dvs. poate avea o tulburare emoțională sau de comportament, începeți să discutați cu medicul copilului. Pediatrul poate evalua copilul și poate face o recomandare către un specialist în sănătate mintală.
Lavinia Petrulă,
Psiholog clinician și Psihoterapeut
Editare – Bianca Coman
Bibliografie selectivă
Good, G. A. (2015). Adoption of children with disabilities: an exploration of the issues for adoptive families. Early Child Development and Care, 186(4), 642–661. doi:10.1080/03004430.2015.1040786.
Morin, A.( 2021, 11 Octombrie). What is Reactive Attachement Disorder?. Preluat de pe https://www.verywellmind.com/what-is-reactive-attachment-disorder-4136080