Poate că una dintre cele mai mari preocupări ale întregului sistem familial adoptiv o reprezintă nevoia celui adoptat de a-și cunoaște genitorii. Mii de întrebări traversează gândurile tuturor celor implicați în acest proces. Fricile și insecuritățile au o scenă largă de manifestare.
Sunt multe circumstanţe care pot face ca un copil adoptat să simtă nevoia de a căuta mai multe informații despre genitorii săi sau de a căuta o reuniune cu aceștia. Ca de exemplu, integrarea unui eveniment ascuns în propria poveste de viață, construirea unui sine sănătos și a unei identități stabile, cunoașterea unor date genetice, relațiile cu proprii copii, însă în cele mai multe dintre cazuri, adevăratul scop rămâne inconștient și se manifestă ca o dorință pentru care se caută justificări raționale.
Frământarea începe odată cu construcția unui sine distinct, acum în mintea copilului se cristalizează ideea de a fi un copil cu un traseu diferit. Când începe procesul de integrare a excluderii se poate favoriza apariţia curiozităţii privind originea și a necesităţii integrării discrepanțelor și a similitudinilor cu genitorii (se declanşează aproximativ în jurul vârstei de 5 ani şi poate să se prelungească pe toată durata vieţii, manifestând diferite intensităţi în diferite etape de dezvoltare).
Odată cu trecerea timpului, copilul își va conștientiza din ce în ce mai mult statutul de copil adoptat, realizează ce este procesul adoptiv și adopția. Realizează că procesul poate include abuzul, neglijența, abandonul, că presupune existența unor părinți biologici (genitorii) dar și a unora adoptivi, că adopția vorbeşte despre un cuplu care a ales să renunțe la un copil și despre altul care a ales să primească un copil în viețile lor și că tocmai el/ea a fost victima sau norocosul/norocoasa căruia/căreia i s-a întâmplat asta.
În declanşarea acestui proces de decizie un rol decisiv îl au și părerile părinților adoptivi și mentalitatea comunității în care copilul locuieşte. În contextul în care aceștia valorizează adopția şi nu blamează genitorii, decizia va fi mai uşor de luat, schisma va fi percepută mult mai atenuat, certitudinea unei iubiri necondiționate asigură o raportare echilibrată la evenimente.
Ulterior, felul în care copilul alege să se raporteze la această suită de evenimente ține de o serie de factori personali (reziliența sa psihică, nivelul său de neuroticism, vârsta, problemele de sănătate, tipul de atașament etc.) și de context (momentul adopției și mai ales al dezvăluirii, stabilitatea familiei adoptive și statutul socio-economic al acesteia, numărul membrilor, opinia părintelui adoptiv despre părintele biologic etc.).
Studiile ne arată că dorința de a cauta ori de a nu căuta familia de origine reflectă un proces de dezvoltare congruent cu contextul de viață al celui adoptat. Loialitatea față de familia lor adoptivă, povestea adopției, angajamentele conștiente sau inconștiente față de genitori, o anumită etică față de sine ori încrederea într-un sens superior al întâmplării, au apărut ca fiind cele mai mari motive pentru a căuta rădăcinile biologice (Roche & Perlesz, 2000).
Etapele procesului de decizie
Sunt două etape majore în procesul de contactare a genitorilor, decizia în sine, de a-i contacta și procesul de căutare și de întâlnire a lor.
În prima etapă se cântăresc opțiunile, dorințele, beneficiile și riscurile unei astfel de întâlniri, sunt luate în calcul emoțiile și gândurile, opiniile părinților adoptivi, sunt explorate în imaginar zeci de scenarii, toate pentru a aduce acel “nu știu ce“, de care are atâta nevoie copilul.
Sumarizăm motivele care contribuie la luarea deciziei:
- nivelul de semnificație pe care familia naturală îl are pentru familia adoptivă;
- lipsa sau prezența resentimentelor familiei adoptive pentru cea biologică;
- eventuale sentimente de vinovăție, milă față de genitori ori idealizarea acestora;
- confuzia de roluri sau pretenția părinților de a se substitui genitorilor;
- secretul adopției, vârsta copilul la aflarea veștii;
- diferențele etnice, culturale între copil şi familia adoptatoare;
- diferențele genetice cu privire la trăsături ori abilități cognitive;
- sentimentul de vinovăție privind dorința de a-și cunoaște genitorii în condițiile unei recunoștințe profunde față de familia adoptivă;
- povara de a fi cel ales dintre alte zeci, sute de cazuri, îl poate face să se simtă responsabil pentru ghinionul altora sau chiar și pentru frații săi dacă îi cunoaște;
- congruența dintre copilul adoptat și familia adoptatoare, sentimentul de apartenență.
După ce decizia a fost luată, urmează un proces de căutare a familiei și în special a mamei. Dacă aceasta este de acord, instituțiile statului pot facilita această întâlnire.
În România nu sunt înregistrați numărul de copii care decid să-și cunoască genitorii ori câți chiar ajung să-i cunoască și care este sentimentul lor cu privire la acest eveniment. Literatura de specialitate a surprins că este benefic pentru copil un astfel de demers, chiar dacă în unele dintre cazuri cei adoptați au fost dezamăgiți de rudele lor (Sorosky, 1974).
Sentimentele de dezorientare nu apar doar la persoanele neajustate sau afectate emoțional, ci îi preocupă și pe cei mai bine adaptați dintre cei adoptați (Sorosky, 1974).
Adopţia contemporană a copiilor în Marea Britanie și S.U.A. a fost concepută ca o rețea extinsă formată din copil, genitori și familia adoptivă. Acest lucru contrastează puternic cu modelul tradițional de adopție ca formă de substituţie a familiei biologice (Reitz &Watson, 1992), aşa se accentuează distincţia de roluri şi funcții ale tuturor adulţilor implicaţi, fără pretenţii de substituţie şi fără aşteptări nerealiste. Prin această luare la cunoștință a faptelor, îi este facilitată celui adoptat formarea unei imagini de sine coezivă, a unei identități sănătoase, a unei povești de viață cu sens.
Care sunt indiciile pentru părinţi?
Printre comportamentele care ne pot indica că persoana adoptată este sau nu frământată de o astfel de dilemă, menționăm:
- Întrebări frecvente despre istoricul personal;
- Stimă de sine scăzută;
- Depresie / anxietate;
- Criză de identitate;
- Tulburări de atașament, minciună, furt, sfidarea autorității și acte de violență;
- Sentimente de durere și respingere;
- Tulburare de opoziționism/ sfidare;
- Tulburare cu deficit de atenție / hiperactivitate (ADHD);
- Tulburare de anxietate de separare.
În contextul acesta, al necesităţii cunoaşterii părinţilor biologici, mulți părinţi se întreabă ce pot face astfel încât copilul să se simtă iubit şi valoros indiferent de apartenenţa şi decizia sa, indiferent de ceea ce ar putea experimenta după ce decizia a fost luată.
Dintre factorii care pot facilita această explorare în siguranţă, enumerăm:
- schimbarea numelui – nașterea în familia adoptivă;
- poveştile din trecutul părinților – integrarea în familie;
- reușita școlară – dă copilului un sentiment bun despre sine, îi crește autoeficacitatea percepută, îl face sa se simta valoros;
- susținerea curiozităţii față de viață la modul general, hobby-urile, activitățile extracurriculare, preocupările similare cu familia fac solidă identitatea de sine;
- prieteniile cu copiii de aceeași vârstă şi cu alţi copii adoptaţi, abilităţile sociale, empatia;
- valorile, credinţele, principiile;
- animalul de companie;
- sănătatea copiilor să fie monitorizată şi stabilă;
- lipsa resentimentelor între familia adoptivă și cea naturală;
- bucuria și plăcerea de a fi cu copilul și de a-l crește, acestea fiind responsabile pentru 41% din cuantumul competențelor sociale ale copilului şi pentru 11% din stima sa de sine;
- adopţia cât mai timpurie cu putinţă. Doctorul Patrick Fagan (2010) spune că adopţia în primele 12 luni din viața copilului aduce cele mai bune rezultate, se evită traumatizarea copilului şi implicit acumularea unor experienţe adversive. În ciuda acestui fapt, tuturor copiilor le va fi mai bine în familia adoptivă, indiferent de vârsta lor la adopţie.
Concluzie
Admitem că adopția este un eveniment major pentru toți cei implicați, că este un proces la fel de semnificativ ca orice alt eveniment mare din viața unei persoane, iar că decizia de a cunoaşte genitorii face parte din această suită şi nu face excepţie.
Când privim din perspectiva copilului adoptat, nevoia şi procesul de a cunoaşte originea este o ocazie fie de creştere personală, fie de deznădejde pentru aceştia şi solicită toată dedicarea adulţilor din jur. Recomandăm părinţilor să arate iubire necondiţionată şi să manifeste limite sănătoase pentru copil şi pentru ei, iar dacă este cazul, să solicite ajutorul instituţiilor abilitate, psihoterapeuţilor şi comunităţii pentru a fi sprijiniți în acest demers.
Lavinia Petrulă,
Psiholog clinician și Psihoterapeut
Editare – Bianca Coman
Bibliografie
Adopted Child Syndrome. (2022, 3 Martie). Preluat de pe https://en.wikipedia.org/wiki/Adopted_child_syndrome
Foster, A. (2018, 6 August). Parents Need to Understand Adopted Child Syndrome An adoptive parent can end up doing permanent damage to a child’s psyche if parenting is not done thoughtfully. Preluat de pe https://adoption.com/parents-need-understand-adopted-child-syndrome
Grotevant, H. D., & McRoy, R. G. (1998). Openness in adoption: Exploring family connections. Sage.
Jones, C., & Hackett, S. (2011). Redefining Family Relationships Following Adoption: Adoptive Parents’ Perspectives on the Changing Nature of Kinship between Adoptees and Birth Relatives. British Journal of Social Work, 42(2), 283–299. doi:10.1093/bjsw/bcr06010.1093/bjsw/bcr060
Reitz, M. & Watson, K. (1992). Adoption And The Family System: Strategies For Treatment. New York: Guilford Publications.
Roche, H., & Perlesz, A. (2000). A legitimate choice and voice: The experience of adult adoptees who have chosen not to search for their biological families. Adoption & Fostering, 24(2), 8-19.
Schiff, H. (2022, 27 Iulie). Adopted Child Syndrome – Causes, Effects And Ways To Prevent It. Preluat de pe https://www.momjunction.com/articles/adopted-child-syndrome_00375730/
Sorosky, A.D., Baran, A. & Pannor, R. The reunion of adoptees and birth relatives. J Youth Adolescence 3, 195–206 (1974). https://doi.org/10.1007/BF02214749